Amalgam

De ce e o rutină constantă în ceea ce priveşte  activităţile de zi cu zi? De ce se vorbeşte despre mărunţişuri lipsite de valoare? De ce cititul e considerat plictisitor, uitatul la un film vechi, clasic neinteresant şi mersul la muzeu pierdere de vreme? Nu atac neapărat o lipsă de cultură din diferite puncte de vedere, dar atac spălarea de creiere care se produce de câţiva ani încoace. Tot ceea ce e la nivel mediu de înţelegere e minunat şi adorat, începând de la ăl’ dă vinde roşii-n piaţă până la aşa-zisa elita societăţii. Ne lăudăm cu rebuturi recunoscute internaţional, care nu-s în stare să lege două cuvinte („în viaţă putem avea şi eşece, putem avea şi succesuri”). Cică ştim că ştim, da’ ştim prost. Ce-i drept că inexactitudini este în toate almanahele, că deh, dom’ne, îi greu cu atâtea informaţii pe care neuronii, săracii, trebuie să le prelucreze.

Foto de Andreea Dogaru

Voi încerca să fiu imparţială şi să nu înclin balanţa spre un anumit gen de muzică, artă, literatură ș.a.m.d., pentru că „De gustibus non disputandum”1. Parcă deja m-am obişnuit cu papagalul de Justin Bieber şi restul echipei Disney (dacă ar fi trăit Walt Disney cred că s-ar fi reprofilat), cu ritmurile de boomtzie-boomtzie (cum ar zice Roboţii), cu anunţurile bolduite, eventual cu caps şi mărime 72 care anunţă superevenimentul anului (probabil o fetiţă fără liceu terminat îşi lansează albumul de debut) şi cu literele de o şchioapă aşezate ruşinos în josul unei pagini care anunţă o lansare de carte, o expoziţie sau mai ştiu eu ce. Bine, exagerez acum, evenimentele culturale sunt totuşi cunoscute şi anunţate dinainte (acum şi cu feisbucul reclama se face imediat), dar mai atrăgătoare e o sclipicioasă invitaţie a neuronilor să se spânzure decât un anunţ cumsecade către dezvoltare personală.

Mă gândesc acum la un psalm de Arghezi care vorbea de condiţia de superioritate vs. una de inferioritate. În mod logic e mai uşor să cobori, decât să urci, dar asta nu înseamnă involuţie? De ajuns cu Ion Theodorescu (numele real al lui nenea precizat mai sus), ca să nu încep să mă lungesc pe comentarii şcolăreşti. Într-o ciorbă de valori şi cunoştinţe în care toată lumea, nolens volens, se scaldă, există şi tipul ingenuu, dar şi cel cult sau cel impasibil. Totul e amestecat cu dorinţa de a reprezenta o societate chipurile complexă, dezvoltată din mai multe puncte de vedere, dar rezultatul e deplorabil.

Există însă ce-i drept veterani care încă reuşesc să menţină pe linia de plutire o umbră a culturii ce era odată pe buzele tuturor, acum înghesuită parcă în portofel ca o boală ţinută secret. Şi că veni vorba de portofel, nici pionii culturii, cărţi, bilete la teatru, operă etc. nu sunt pe gratis, dar măcar sunt mai utile decât orientarea după spiritul de  turmă.

Şi că tot am adus vorba de asta, vă las acum cu J.Lo. care îşi exercită paşnic caracteristicile unei dominatrix în „Papi” (în speranţa că m-am sincronizat cu ce e acum la tv sau radio) şi ne aduce aminte că un centru al atenţiei dă mereu startul unei noi acţiuni, chit că are sau nu legătură cu domeniul cultural, dar hei, ciobanul zice „Brr”, oile vin supuse.

 


1 Seneca (lat.: Gusturile nu se discută)

Silvia Matilda Aștefanei

Este fostă lăzaristă și actualmente studentă la medicină. Deși 90% din prieteni au sfătuit-o să lase Medicina pentru Jurnalism, a decis să păstreze pasiunea pentru scris doar la stadiul de hobby. LZR a însemnat pentru ea „peșteră fără de sfârșit, lumina de la capătul tunelului și marea fără țărm.” Pentru ea LZR e ca pasărea phoenix, renaște pe zi ce trece.