Invitat LZR: În caz de… Șincai

Diminețile nu sunt asul din mânecă al tuturor, cu atât mai puțin al meu. Dar întotdeauna ea reprezintă începutul, startul dinamic al unei noi șanse care ți se oferă. Mi-a fost teamă de liceu. M-am gândit că totul o să fie mult prea diferit, mult prea riguros, mult prea pretențios pentru gusturile mele. Dar, contrar așteptărilor, liceul a însemnat cea mai bună dimineață. Una simplă, de toamnă fragedă, cu raze calde de soare și frunze crude. Eram timorați ca boboci și priveam cu teamă în jurul nostru, la desfășurarea grandioasă a liceului, în timp ce de peste tot se auzea imnul, imnul nostru, al liceenilor, al șincaiștilor. Al sufletelor ce în ziua aceea pășeau timizi într-o nouă lume. Era începutul nostru, era rândul nostru să salvăm ceva. Pentru că doar așa, doar valorificând talentul vom mai putea recupera ceva.

Sursă foto: http://www.gheorghesincai.ro

N-ai cum să descoperi într-o singură zi farmecul Șincaiului. Poate doar să vezi locul, să te familiarizezi cu construcția impunătoare și cu spiritul oamenilor. Aceștia suntem noi, cei care ne petrecem tot timpul împreună, ca o mare familie. Ei bine, da, noi chiar reprezentăm o familie! O familie în adevăratul sens al cuvântului cu membri egali, curajoși, optimiști, având rezultate excepționale prin participarea la concursuri ce vizează școla, dar și la lucruri care ne plac si care ne mențin viața alertă.

Holurile freamată de pașii grăbiți ai oamenilor care se îndreaptă fiecare spre clasa lui, concentrați, coborând și urcând scări (cred că toate liceele au o problemă cu scările) și salutând în stânga și în dreapta căutând fețe cunoscute. Imaginea aceasta, a zeci de elevi care merg în aceleași direcții, mă captivează de fiecare dată. E momentul în care mă simt mândră că holurile sunt mari și înalte, că scările sunt puține și că pot să privesc în tihnă atâtea chipuri diferite, de la cei fericiți, fără nici o grijă la activ, până la cei morocănoși pentru că noaptea a fost prea scurtă. Te captivează pur și simplu, doar acțiunea asta simplă de a face un lucru obișnuit, dar te face să te simți important, fiind o verigă a acestui lanț, o parte din ceva.

Curtea școlii e locul unde toata acțiunea Șincaiului, comprimată până acum, se desfășoară încadrând armonios toate plăcerile noastre. Ne permitem zece minute de nebunie șincaistă. Muzica răsună de pe băncile de lângă copac, iar pe teren băieții joacă basket sau fotbal. Alții ies doar ca să ia o gură de aer, să vadă fețe cunoscute, ori să-și oxigeneze creierul după testul la chimie.

Teatrul este poezia ce se desprinde din carte și devine omenească. Teatrul șincaiștilor reprezinta însă emoție, putere, umor și iubire, toate adunate și strânse la un loc, într-un spațiu special ce iți da senzația că nu te afli într-un liceu bucureștean, ci într-o adevarată sală de teatru. Atmosfera devine vie prin talentul inconfundabil al actorilor noștri. Spun actori, deși ei sunt colegii mei, pentru că reușesc să creeze un spectacol impresionant de fiecare dată. Anul trecut, în momentul în care eram abia ințiată în tainele Șincaiului a avut loc serbarea de Crăciun. Mă așteptam să fie ceva frumos și bine lucrat, dar a fost ceva care m-a uimit de-a dreptul. În 60 de minute am descoperit ce făceau liceeni în mai multe perioade ale istoriei,bineînteles presărate cu momente spectaculoase de  dans, teatru si muzică. Ceea ce a fost uimitor, pe lânga tema ingenioasă (îmbinarea istoriei și a unui aspect comun al generațiilor), a fost faptul că am avut parte de  un spectacol călduros, plin de umor și voie bună menit să ne inspire farmecul Crăciunului. Pe lângă acest contact direct cu sărbătoarea, în pragul liceului, ni s-a urat „Crăciun fericit” și ni s-a oferit șansa să îmbrățișăm un spectacol făcut din inimă, din inimile tuturor șincaiștilor.

Ceea ce e cert, e că suntem cât se poate de diferiți, dar asta ne face speciali și ne unește în spiritul nostru de șincaiști.