Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2

Afiș HP 7 Partea a II-a
Afiș HP 7 Partea a II-a
Ultimul film din seria Harry Potter a apărut şi la noi… acum ceva mai mult timp. Regizorul a rămas acelaşi de la Harry Potter and the Order of the Pheonix încoace şi anume David Yates. Şi-a făcut bine treaba, nu şi-a făcut-o, cert e că Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2 a avut încasări de $1,294,205,062[1], clasându-se pe locul trei, după Avatar şi Titanic.

 

Pe principiul afară-i vopsit gardul, înauntru-i leopardul oamenii s-au dus orbecăind la cinema, chiar dacă unii dintre ei nu mai auziseră de Rupert Grint, doar pentru că e The final battle, omule, sau E 3D, deci acu’ se merită să-l vedem la cinema, nu-l mai daunloadăm de pe torente. Cică e cel mai bun film din serie şi tot cică, a făcut toţi banii. Eu zic c-a fost dezamăgitor şi nici măcar n-a fost chick-flick.

 

Ultimul film, care teoretic trebuia să aibă tonul cel mai grav, solemn, m-a făcut să râd în hohote la sfârşit (nu eram singura, mai erau si alţi rătăciţi prin sală) şi să mai chicotesc pe alocuri, spre neruşinarea mea faţă de cei care erau prinşi în acţiunea momentului şi faţă de cei cu inima strânsă pentru că se termină, o etapă a copilăriei noastre se termină[2] (isteţii ăştia nerealizând că de fapt s-a terminat undeva prin 2007, când a apărut ultima carte, dar fie).

 

Râsul lui Voldemort (în momentul ăla m-am întrebat dacă omu’ fără nas e cu adevărat Ralph Fiennes sau e nenea de la catering care i-a luat locul un pic şi i-a dat viaţă personajului cum a simţit el), îmbraţişarea ciudată dintre Lord Voldemort şi Draco Malfoy (nu i-am văzut rostul: Lordul Întunericului – chestia din cauza căreia nu te duci noaptea la veceu toaletă de frică să nu apară în oglindă, îţi verifici subpatul de 10 ori şi-ţi mănânci toate legumele din farfurie – RÂDE şi ÎMBRĂŢIŞEAZĂ oameni?![3]), jiu-jitsu în aer (un nou sport, da) între Voldemort şi The boy who lived[4] (care, fie vorba între noi a părut mai mult o scenă de dragoste cu năbădai în care feţele protagoniştilor se dezintegrau – prea mult Jumper amestecat cu Stargate), pupicurile dintre Hermione şi Ron, respectiv Harry şi Ginny (climaxul poveştii, ce pot spune, mai bine plasate de atât şi mai intense nici că puteau fi făcute), metamorfoza (atât de orbitor de rapidă, am crezut că am adormit undeva pe parcusul filmului de nu mi-am dat seama de rezultat, sau ceva) lui Longbottom, adicătelea Poponeaţă, în Războinicul Suprem care şi-a ratat cariera pentru că s-a făcut magician şi nu motivational speaker[5].
Lordul îmbrățișează!!!
Și minunatul sfârşit în care nu ştiai dacă să plângi pentru că era extraordinar de mişcător, sau să te ţii de burtă din cauza râsului pentru că indubitabil[6] coafeza de pe platou fusese beată sau îşi uitase ochelarii acasă (ca toată lumea de acolo şi ca J.K. Rowling care a fost extrem de satisfăcută cu privire la produsul final care a apărut pe ecrane pe 15 iulie în România), dar din care ai învăţat ceva: oamenilor care îmbătrânesc le creşte capul direct proporţional cu vârsta, plus alte scene extraordinare care mă fac să mă întreb de ce Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2 are 8.3 steluţe pe IMDB. Acum, chiar aţi dormit cu toţii în timpul filmului şi v-aţi trezit doar la fazele care vă făceau pielea de găină şi la care aproape că nu mai clipeaţi (da, au fost şi câteva scene d-astea) de i-aţi dat 8.3 steluţe?! i-aş întreba io pe ăia 95,660 utilizatori IMDB care au votat filmul.

 

Concluzie: asta se vrea a fi o cronică; până acum n-a prea fost, oricum nici nu şi-ar fi atins scopul pentru ca 98% dintre cei care citesc asta au văzut filmul (adica voi, ăştia 4 cititori)… Deci, păcat de Ralph Fiennes, Helena Bonham Carter, Alan Rickman şi Maggie Smith care sunt de-a dreptul extraordinari!

 


[1] http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_highest-grossing_films

[2] Cei din generaţia mea şi generaţiile apropiate de a mea au crescut cu Harry Potter, de aici tristeţea generală.

[3] Poate era Free Hugs Day

[4] Come to die (urma în trailer)

[5] Ai zis: „ia uite-o şi p-asta cu anglicismele ei!”? Scrie tu în următorul tău articol „nene care ţine discursuri motivaţionale”, că eu nu vreau să stric linia superbului meu articol.

[6] Voiam să pun cu siguranţă, dar era o alăturare de cuvinte nefericită, ca tot filmul ăsta despre care încerc să vorbesc, de altfel.