„Evanghelia după Isus Cristos” – o altă față a creștinismului

Sursă foto: polirom.ro
Prin intermediul acestei opere, José Saramago, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1998, intră în rândul ereticilor și în lista neagră a Vaticanului, datorită curajului cu care abordează un subiect controversat al sferei creștine: umanizarea lui Iisus.
„O carte periculoasă” este doar o idee insignifiantă în toată masa de speculații, credințe și deziluzii pe care o afirmă „Evanghelia după Isus Cristos”, o părticică a multitudinii de acuze ce i le aduc creștinii habotnici și de întrebări la care Saramago se străduiește să găsească răspuns. Întreaga intrigă se croiește după principiul culpabilității și al responsabilității, al mustrării de sine și al conștiinței pe care protagoniștii o curăță cu și mai multe păcate. Iosif, deși află de masacrul pruncilor pus la cale de Irod, își salvează doar propriul copil, pe Iisus, iar remușcarea și vina îl copleșesc sub forma unui vis, în care el este soldat roman pășind pe drumul sângeros către copii. Iluzia aceasta, care l-a devorat pe Iosif, i este transmisă și lui Iisus, care aici joacă rolul de naiv, purtător al unei sarcini mult prea grele și condamnat la moarte pentru a satisface pofta de putere a Tatălui Său; de aceea, Diavolul – care adoptă o figură în antiteză cu cea a lui Dumnezeu, fiind simpatic, milos și iertător – încearcă să-l învețe libertatea și îi arată celălalt obraz al Domnului, crud și sângeros, dornic de măreție, căpătând deodată culoarea unui împărat asupritor ce dorește cu orice preț cucerirea întregii lumi, chiar dacă singura modalitate ar fi să-și sacrifice Fiul, căci aceasta fusese misiunea Lui încă de la început.
Neputința lui Iisus, târât în vâltoarea evenimentelor și mânat de două credințe total opuse, dă naștere unei replici celebre, rostită de Diavol: „N-ai învățat nimic, pleacă.” Acesta este ultimul punct în misiunea de eliberare din ghearele lui Dumnezeu și de schimbare a destinului, eșecul misiunii care avea să-l scutească pe Iisus de chinurile răstignirii. Una dintre scenele reprezentative pentru opera lui Saramago, dacă nu cea mai elocventă, este întâlnirea din barcă, timp de 40 de zile, între cei trei, Dumnezeu, Fiul Său și Diavolul, în care este dezvăluită cu o atrocitate greu de închipuit puterea Domnului care caută să se extindă, să treacă de granițele poporului evreiesc, realizare posibilă doar prin sacrificarea fără de zăbavă a lui Iisus și prin crimele săvârșite de-acum înainte în numele Lui, care vor face să curgă șuvoaie de sânge asupra numelui divin (martirii, Cruciadele, Inchiziția).
Dumnezeu este cel care dă frâu puterii, fastului, infamiei, cel ce se ascunde în spatele păcatului și îi făgăduiește Fiului o lume curată, însă curată prin păcatele comise însă de El. Nu mai este o lume a iubirii; pacea se bazează pe frică, omenirea nu va mai comite fapte nemernice ca până atunci, din cauza îngrozirii de pedeapsă, de asumare a libertății și a dreptului de a alege, dusă până la paroxism. În schimb, Diavolul este „băiatul de treabă”, cel care se pocăiește pentru păcatele pe care le va fi făcut la începuturile lumii, gata de a ierta și de a scoate lumea din mizeria în care Dumnezeu planifică să o tăvălească. Căit până în străfundurile sufletului, îi propune lui Dumnezeu un armistițiu, în care să primească iertare de la El, iar caznele și suferințele să se termine chiar în ziua aceea, Răul să dispară, pentru a nu mai fi nevoie să se verse atâta sânge nevinovat. Domnul îl refuză, pe motiv că „Nu te accept, nu te iert, te vreau așa cum ești și, dacă se poate, și mai rău decât ești acum.” Are un argument extrem de stabil, propovăduind feroce ideea că Binele nu poate exista fără Rău, că Diavolul este o parte din ființa lui Dumnezeu: „Pentru că Binele, care sunt eu, n-ar exista fără Răul care ești tu, un Bine care ar trebui să existe fără tine ar fi de neconceput, dacă Diavolul nu trăiește ca Diavol, Dumnezeu nu trăiește ca Dumnezeu”.
Credințele s-au inversat brusc, ca polii unei planete, fiecare având convingerea lui de nestrămutat – Dumnezeu nu dorește decât puterea supremă, controlul asupra tuturor ființelor vii, pe când Diavolul vrea o lume împăcată, lipsită de pata de sânge a istoriei creștinătății; el are același rol ca până acum, să îi ofere omului fructul oprit, ce constă în cunoaștere, înțelegere și libertate, în opoziție cu teama, constrângerea și asprimea Dumnezeului sângeros și nestul de blesteme și martirii. „Trebuie să fii Dumnezeu ca să-ți placă atât de mult sângele”, spuse Diavolul, pe un ton care trădează ironia necruțătoare.
Cu un limbaj inedit, care ține cititorul mereu pe jar în goana după punct, fără liniuțe de dialog, cu o ironie fină, subtilizată în termeni puțini, dar malițioși, José Saramago creează o capodoperă lipsită de inhibiții, o poveste metaforică în care combină adevărul istoric cu mistica religioasă și în care modifică Sfânta Treime astfel încât să poată realiza o comuniune, o punte de legătură între om și divinitate, să-i aducă la același statut, să suprime superioritatea Domnului și a acoliților săi. Nu este o simplă carte în raftul unei biblioteci, întrucât întotdeauna va lăsa loc controverselor, întrebărilor încă fără răspuns și polemicilor.
Cu o asemenea temă a cărții, Saramago transmite un mesaj lesne de înțeles, metamorfozat în laitmotivul „Evangheliei după Iisus Cristos”: viața este o perpetuuă frică, o asumare până și a faptelor involuntare, iar moartea o condamnare la o viață în beznă, o viață întunecată de reproșurile libertății reprimate.